Pentru ca azi mi s-a facut dor de Alex mai mult decat de obicei, m-am hotarat sa revad unul din filmele noastre preferate, Stoppard's Rosencrantz and Guildenstern are Fead, si sa-mi imaginez-amintesc acele nuante anume ale rasului lui Alex pe care umorul filmului le-ar trezi. Prietenia mea cu el, rara si senzuala. Prietenia dintre un ecou si o oglinda. Inainte de asta am vazut si un interviu de vreo jumatate de ora cu Tim Roth, pentru care am dezvoltat din nou o usoara si aproape inofensiva obsesie. Mi-am dat seama cu ceva vreme in urma ca singura metoda de a elimina unele din aceste apucaturi (printre care si cea de a visa cu ochii tinta-n tavan ore intregi), este sa le hranesc, sa le indop mai bine zis, sa le imboldesc sa se epuizeze de la sine, mai degraba decat sa le neg existenta si sa lupt contra lor doar pentru ca unii considera ca viata trebuie traita intr-un plan concret, palpabil, iar nu in tinutul nesfarsit al inchipuirii. Sa fim seriosi. Este timp pentru toate, iar unii au puterea de a trai paralel in doua lumi, sau chiar in trei, daca este sa pun la socoteala si lumea visului nocturn. trebuie doar sa fii in stare sa mentii un echilibru oarecare, eventual. Eu sunt. Ma gandesc sa scriu pe blog cel putin la fel de des. am devenit prea constienta de el. Nevoia mea de a scrie din cand in cand o voi rezolva ca si pana acum, in ascunzisul jurnalului de scorbura, nevazut de alti ochi decat de ai mei. Altfel, ce de pretiozitati se pot naste din mugurii vanitatii si ai expunerii premature...
No comments:
Post a Comment