Stiam ca îmi urmaresti infectul trup. Te-am vazut cu coltul ochiului când am iesit de pe Izlazului, dar, desi pe moment m-am cutremurat, mi-am continuat drumul, mergând domol pe Câmpului, spre nicaieri. Te-am simtit cum îmi cercetai parul, pe care ma încapatânez sa-l înabusesc sub o caciula veche, demodata, cum îmi studiai formele ascunse sub paltonul bleumarin încurcat într-o geanta mare, incomoda adesea, însa nu puteam sa ma întorc ca sa-ti revad privirea. Asa ca mi-am refacut bretonul, acoperindu-mi ochii, mi-am ascuns gura sub un teanc de textila gri, adâncindu-mi gâtul în mirosul dulce de parfum, mi-am strâns ca o anorexica mijlocul ce mi se lupta cu lepidoptere Si atunci am realizat ca ard. Ardeam ca o torta în mijlocul oamenilor de zapada, emanând un dor imens si desertaciune. Ardeam, iar flacarile ce mi-au îmbratisat trupul îmi perforau pielea ca sa-mi ajunga-n suflet.
Ardeam, dar acolo nu ma vedea nimeni. Doar tu stiai! Stiai ce e în mine, stiai ce simt, ai vazut urmele de lacrimi, si în loc sa ma ajuti ai ales sa ma certi, flegmatic, încontinuu, palmuindu-mi fata, aratându-mi toate greselile facute, reducându-mi actiunile la simplul numarat al bulinelor de guma lipite pe astfalt. Tot ce mai stiu acum, dupa galagia ce mi-a ravasit mintea, e ca te urasc, din acel moment sau poate te urasc de mult, mult timp. Neg ca te afli în capul meu, neg ca înnebunesc. Am ajuns prada alergând printre gânduri turbulente, gânduri ce nu vor sa se preschimbe în cenusa. Refuz sa-ti ascult comentariile, asa ca nu ai decât sa ma urmaresti în fiecare zi, în fiecare noapte în care nu pot sa dorm... Dar totusi, cine m-a însamântat cu o constiinta asa de aspra ca cea pe care o am?
No comments:
Post a Comment