Innegrita Zapada


Te-ai intrebat vreodata de ce urla lupii la luna plina? Simt ca sufletul meu urla la luna, ma simt un lup alb singuratic. Simturile mi se amplifica, timpul se dilata si stau incremenita. Incordat, trupul meu devine asteptare. Cand sufletul urla durere si neputinte, anotimpurile ne sunt rasturnate. Zane transparente se privesc in oglinzi sparte. Devin nonsens fara de limite si ne ameninta cu eternul chin al zapezii innegrite. Imi doresc, firesc, sa nu mai traiesc secunde inghetate in amar. Imi doresc, firesc, sa ma contopesc cu fiecare anotimp. Sa devin anotimp. Sa ma nasc si sa mor de patru ori pe an. Dar cum e sa te nasti si sa mori in fiecare zi, stii? Diminetile ma trezesc fericita ca incepe o noua zi in care ma pot bucura de viata, de lumina, si in care ma pot gandi la tine pentru ca, am uitat sa-ti spun ca, sunt 86400 de secunde intr-o zi si o noapte, ei bine, 68400 sunt ale tale, gandul meu este in fiecare secunda cu tine, indiferent cu ce m-as ocupa la munca sau acasa. Asa ar trebui sa-l iubesc pe Dumnezeu, asa ne cere sa-L iubim si sa ne gandim la el in fiecare secunda a vietii noastre. Eu te iubesc pe tine si pe El deopotriva, in fiecare din cele 68400 de secunde ii multumesc pentru ca existi si pentru dragostea ce mi-a daruit-o in suflet e desavarsita dragostea mea, pentru ca este lipsita de egoism. Nu vreau sa fii al meu, vreau doar sa stii ca te iubesc si ca nu iti cer nimic in schimbul ei, nu vreau rasplata. Iubirea adevarata nu asteapta rasplata. Dar sa revin, peste zi, imi dispare increderea pe care mi-o da lumina diminetii, inserarile imi urla in ganduri ca niste lupi intaratati de luna rotunda si stralucitoare, si imi dau frau liber gandurilor, care roiesc ca niste albine ce se intorc in stup inainte de ploaie. Mi-e indiferent daca mor acum sau daca mai traiesc pana maine. Ti-am spus vreodata ca privindu-te, lumea imi pare ca are un sens? Il intrezaresc ratacit in ochii tai frumosi, in fiecare linie a fetei tale, incrustate in inima mea, chiar daca stiu ca voi muri, nu incetez sa astept sa te vad. Poate ca nici nu este de fapt asteptare, cata vreme nu mai este speranta, ci doar un fel de promisiune ciudata in care ma chinui sa cred macar eu.

Facebook in Romania


Se gandea oare saracul Mark Zuckerberg acum nu stiu cati ani la ce se va ajunge cu Facebook-ul lui? A pornit bine, se anunta promitator, pana cand a ajuns un trend, o moda, un stil de viata. Lumea a devenit dependenta de Facebook. Eu personal, intru pe Facebook intr-o zi mai des decat iau guri din sticla de bere pana se goleste. Ce-i nasol e ca, pe langa mine intra o gramada de insi care, pot fi numiti "cauze pierdute". Peste tot vezi statusuri idioate, event-uri cretine, invitatii si request-uri la fel de fel de jocuri idioate care necesita mult timp dedicat pentru ele, FarmVille, PetVille and so on and so forth. Nu vrea nimeni cred, sa vada cat de mare poate fi lista mea de aplicatii blocate pe Facebook. Ce-i mai nasol e ca, Facebook a depasit deja granitele internetului. In mass-media, la tot pasul se vorbeste despre "pagina noastra de Facebook", despre concursuri pe Facebook, mai nou, dedicatiile pentru posturile de radio la emisiunile de gen nu se mai dau la telefon sau prin sms, ci pe pagina de Facebook a radiolui. Nu spun ca Facebook-ul este neaparat un lucru rau. Are partile sale bune, incontestabile. De exemplu, am dat pe Facebook de fosta mea colega de banca din clasa I, pe care nu am vazut-o de la sfarsitul clasei a doua. Iar acum se afla in Statele Unite. Dar, cu toate astea, am dat de ea pe Facebook. Wallpaper-ul il gasiti pe Bou Baltii in campania anti-facebook de acolo!
 

Si-apoi, poti usor sa intri in contact cu oameni importanti din mass-media, vedetele preferate de la noi, sau din afara granitelor tarii. Iti ofera posibilitati multiple. Nimeni nu ma poate contrazice la chestia asta. Dar, pentru ca intotdeauna exista un dar, ce te faci atunci cand treaba scapa de sub control si se ajunge la exemplele date de mine in primul paragraf? Cand se ajunge la statusuri idioate, event-uri fara noima, poze "gretoase" si tot asa? Ce faci atunci cand cei ce sunt "fanii" acestor lucruri se inmultesc pe zi ce trece. Ei bine, atunci se ajunge la o singura concluzie, Facebook-ul se degradeaza. Un prieten d-al meu a publicat astazi pe wall-ul sau un status simpatic, care reflecta foarte bine ceea ce se intampla in momentul de fata pe Facebook, A ajuns facebookul asta asa un rahat incat ajungem sa ne scriem pe wall toate tampeniile. "M-a muscat un purece de picior, oare de unde l-am luat? Va multumesc pentru ca intre ora 8 si noua seara nu mi-ati dat beep, eram cu o tipa." Sa vedem cat va tine Google+ Hai dati drumul la debitat tampenii pe perete. Si-a spalat careva sosetele si nu mai gaseste una? Sa verifice in cuva masinii, intra sub garnitura. Nu-i decat o parere, pertinenta, careia ii dau dreptate 100%, dar care va ramane la rang de parere. Efectul de turma e prea greu e stopat! Cam atat despre Facebook pentru moment. Poate, la vremuri mai bine, o sa spun si altele.

In Cautarea Sfarsitului Lumii


Cu trei minute inainte de inceputul sfarsitului lumii am pornit prin bloc, sa le intorc vizita batranicilor care-mi bat periodic in usa intrebandu-ma daca am de mancare, daca nu vreau ceva de la complex sau daca “n-a venit aia sa citeasca apa”. Prima este doamna Tanga (zau ca asa o cheama, de familie), vaduva de militar. Vaaai, dar cu ce ocazie, ca dumneavoastra niciodata nu vreti nimiiic… “Pai daca vine sfarsitul lumii vreau sa-mi iau ramas bun si sa va spun ca ma bucur ca v-am cunoscut”, zic in gand. Am ramas fara cafea si vreau sa va rog, cu toata rusinea, sa ma imprumutati. Fireste ca am fost poftit inauntru, ca stie ea sa faca o cafea. Etica e lucru mare. Pe fotolii si canapea, comitetul de batranice era teanc, nu mai trebuia vizitat pe felii, iar televizorul, pus pe Realitatea, incepuse numaratoarea inversa. Buf! E zece fix, iar camera de filmat din elicopter se apropie de centrul de cercetari unde savantii se pregatesc sa slobozeasca protonii. “A inceput?”. “Nu, ca acuma de-abia le va da drumul, si cand ating viteza luminii se incoloneaza si pornesc”, imi explica tanti Cornelia, dascalita de romana, pensionara. O intrerupe soneria. In usa apare Felix, nepotul doamnei Tanga, cu o plasa cu suc. “A inceput?”. “Noo, acuma incalzesc tunelul. Te-ai uitat pe internet cum e cu gaurile alea? Sa ne spui“, spune dascalita. “Haideti ca e gata, v-am adus si o dulceata si apa rece, biscuiti nu mai am, dar luati loc la televizor”. “Stai, tato, ca a venit copilu’ si ne spune acuma. Zi, mai!”.Copilul face o introducere: “dupa ce explodeaza o stea raman gaurile negre, care sunt, asa, niste locuri unde campul gravitational e atat de mare incat nimic din ce intra acolo nu poate scapa. Nici lumina nu mai iese”. “Si savantii fac acuma gauri negre? Ce explodeaza ei in tunel?” “Nu stiu ce explodeaza, dar gaurile lor sunt tare mici”. “Dar nu spune profesorul ala evreu ca pot creste?” “Nu pot, ca fenomenul e controlat”. “Controlat pe dreacu. Pe astia nu-i intereseaza nimic, savantii n-au nimic cu etica”. Imi sorb cafeaua iute si ma ridic spre usa. “Nu plecati inainte sa ne spuneti ce credeti despre acceleratorul de particule. Ce cauta aia de fapt?”. Le spun ce cred eu, ca mai bine ar descoperi solutia la foamete, si plec, ca am o treaba.